/FOTO/ Flautistul din Leova care a cucerit scenele naționale și internaționale. ION ZAHARIA: „Muzica este filozofia vieţii mele şi nu îmi imaginez viaţa altfel”

Ion Zaharia s-a născut la 5 august 1941 în satul Vâlcele, plasa Leova, judeţul Lăpuşna. Este un geniu al flautului, cunoscut în ţară şi în străinătate. În Fondul de Aur al Radioteleviziunii se păstrează peste o sută de imprimări de muzică clasică interpretată de maestru. E laureat al diferitelor concursuri naţionale şi internaţionale de muzică, Artist al Poporului, cavaler al Ordinului „Gloria Muncii”. În calitate de profesor universitar, a pregătit zeci de tinere talente. 

Cunoscutul profesor și flautist a marcat 55 de ani de carieră muzicală printr-un concert la Catedrala Romano–Catolică din Chişinău. Bineînțeles, Ion Zaharia ar fi meritat de multă vreme un spectacol omagial, la Filarmonica sau la Sala cu Orgă, însă, întrucât sălile de concert costă bani care nu prea sunt la buget pentru un talent precum este Ion Zaharia, a trebuit să vină un italian să-i organizeze un spectacol. 

 

Concertul a fost organizat la Catedrala Romano-Catolică "Providenţa Divină" din Chişinău şi s-a desfăşurat cu sprijinul companiei italiene "Halidon".

În cadrul spectacolului, Ion Zaharia şi eleva sa Anastasia Rotari au interpretat pentru prima oară poemul muzical dramatic „Mierla”. Lucrarea, scrisă de Ion Zaharia, redă prin note muzicale drama trăită de sute de mii de cetăţeni moldoveni care au fost nevoiţi să emigreze pentru a supravieţui şi a-şi ajuta familiile. La final, Ion Zaharia a mai interpretat o bucată muzicală proprie, „Moartea căprioarei”, inspirată din poemul omonim al lui Nicolae Labiș. La concert au participat, de asemenea, sopranele Lilia Şolomei și Anna Strezeva, naistul Constantin Moscovici şi ansamblul de acordeonişti "Concertino".

Concertul marchează lansarea proiectului „Moldova”, implementat de compania Halidon, care intenţionează să deschidă şi să susţină talentele de pretutindeni unde se vorbește româna. Directorul de proiect, Gianni Barbieri, a remarcat că ideea proiectului a apărut acum un an, când a vizitat pentru prima oară Moldova.

Ion Zaharia ne-a spus că, grație acestui proiect și susținerii din partea lui Gianni Barbieri, s-ar putea ca în curând să susțină un concert pe o scenă a Teatrului „Scala di Milano”.

Vă propunem mai jos un interviu realizat cu Ion Zaharia, care relevă caracterul și talentul marelui muzician.

- Domnule Ion Zaharia, ştiu că întâmplarea – dar o întâmplare ghidată de pronie – a făcut ca să vă înscrieţi la şcoala de muzică. Sunt extrem de rare astfel de cazuri – o persoană care nu a fost familiarizată cu muzica din copilărie, care a contactat cu aceasta abia în adolescenţă, şi a atins culmi doar visate de mulţi în domeniul muzicii… 

- Abordarea e foarte interesantă. Fiecare dintre noi are de toate: şi muzică, şi literatură, şi pictură, şi medicină. Numai că acest talent trebuie descoperit şi dezvoltat. Am întâlnit multe astfel de cazuri, nu sunt eu unicul. Dar eu, de pildă, nu ştiam că o să devin muzician când am venit la Chişinău. Dar soarta poate face nişte piruete: noi mergem într-o direcţie, dar nu ştim ce ne aşteaptă mâine. Credem noi sau nu credem, dar sunt sigur că o putere dumnezeiască ne îndreaptă paşii. Eu nu trebuia să fiu nici medic, nici constructor auto, dar trebuia să devin muzician. Nici prin gând să-mi treacă precum că trebuie să devin muzicant. Întâmplarea a făcut să ajung la şcoala de muzică. Apoi am început să studiez, să muncesc, să mă dezvolt în profesia aleasă. Iar aceasta nu are limite. Noi primim energia, tot ce e frumos de pe treapta a noua a puterii dumnezeieşti. Totul e în mâna lui Dumnezeu, doar trebuie să fim receptivi şi muncitori.

- Cum a fost copilăria Dumneavoastră, cum aţi învăţat la şcoală?

- Eram zece copii la părinţi, eu fiind al cincilea. Mama era casnică, avea grijă de gospodărie, de copii. Tata lucra ca lemnar în colhoz. La şcoală eram silitor, că îmi era ruşine să nu învăţ bine. Dar noi aveam educaţie de la părinţi. De la patru ani, eu deja munceam. Tata ducea plugul, iar eu puneam pe brazdă porumb, floarea-soarelui, ce era acolo. El îmi spunea: „Să nu pui prea des, oleacă mai rar, ia seama”. Pe urmă, aveam alte griji: de păscut gâştele, oile, vacile. Aşa că, deşi mă străduiam, nu pot spune că am terminat şapte clase „excelent”. Chiar dacă îmi plăcea să citesc. Am mers la şcoală la şase ani. La 13 ani am terminat şapte clase, cum ar fi studii medii incomplete. De felul meu, eram o fire romantică. Asta am înţeles-o mai târziu. După ce am terminat şapte clase, îi zic tatei: „Tată, eu vreau să plec”. „Unde, măi băiete?”. „La Chişinău”. Deşi eu nu ştiam unde e Chişinăul. Dar vedeam în fiecare zi cum trece trenul dinspre Cahul spre Chişinău. „Bine, măi Ionele. Deşi e cam greu cu situaţia familială...”. M-a adus la Chişinău şi m-a lăsat în gazdă la un prieten evreu, nenea Borea. Am încercat la medicină, la colegiu auto, am luat doi la expunere, în limba rusă. La o şcoală tehnică-profesională nu am fost primit că eram mic, slăbuţ. Ceva mai sus, era şcoala de muzică. Am depus actele, a doua zi am susţinut examenele la auz, ritm etc. Efim Tcaci, Dumnezeu să-l ierte, s-a uitat la buze, la degete, şi a zis: ai să cânţi la flaut. De aici a pornit totul. 

- Care a fost cel mai mare succes pe care l-aţi înregistrat pe arena internaţională, în opinia Dumneavoastră?

- Au fost mai multe. Eu am lucrat şi în Germania, din 1980 până în 1984, pe bază de contract, în orchestra camerală a grupului de trupe sovietice, care întrunea cei mai buni muzicieni din fosta URSS. În 1982 am câştigat Trofeul de Aur la un concurs internaţional de la Berlin. Am susţinut concerte în mari săli din Europa, din SUA. În 2001 am obţinut Trofeul de Aur la un concurs din Coreea de Nord. Au participat muzicieni din peste o sută de ţări. Eu nu am mai văzut ceva asemănător nici în America, nici în Italia, Franţa, Spania. Au fost concursuri pe toate genurile: etno, teatru, instrumentişti, simfonie etc. Şi nu a fost uşor să obţii un trofeu. Am susţinut concerte în întreaga lume: Japonia, Europa Occidentală, America şi pretutindeni am fost foarte bine primit. Am cântat cu cele mai importante orchestre simfonice: din Philadelphia, cu cea  a Filarmonicii din New York, care era condusă pe atunci de  celebrul violonist Mstislav Rostropovici şi la care activau mari muzicieni din întreaga lume etc. Am multe amintiri frumoase de pe mari scene ale lumii.    

- Spunea cineva, în cartea despre Dumneavoastră, apărută în 2010, că „Ion Zaharia gândeşte muzical, trăieşte o altă dimensiune, spre care tindem cu sufletul”. Ce înseamnă „a gândi muzical” şi cu ce domenii are tangenţe muzica?

- S-a scris mult pe tema aceasta: că Ion Zaharia, când iese pe scenă, este un tot întreg cu flautul, că este „zeul flautului” etc. Pentru mine, muzica înseamnă totul. Prin muzică, exprimi stările sufleteşti, mentalitatea, sensibilitatea şi multe alte trăiri. Muzicianul zboară pe o traiectorie cosmică atunci când iese în scenă. Are loc o evoluţie extraordinară în sufletul artistului când intră în sistemul Mozart sau Bach, sau Beethoven, Skreabin, Prokofiev, Şostakovici ş. a. m. d. Aici toate fibrele aparţin unei piese muzicale. Artistul este concentrat pentru a reda frumuseţea muzicii. Când Şostakovici şi-a lansat primul cvartet, Richter cânta la pian, Oistrah la vioară şi Barşai, un mare profesor din Leningrad, la violă. Şi zice Şostakovici: „Dumneavoastră aţi cântat atât de frumos acest cvartet, încât îmi pare că nu e muzica mea. L-aţi cântat mai bine decât l-am scris eu”. Muzica are tangenţă cu matematica, cu pictura, cu literatura, cu filozofia, cu arhitectura, cu natura, cu tot ce ne înconjoară. 

- Se zice că surcica nu sare departe de trunchi. Fiica Dumneavoastră a crescut înconjurată de muzică. Dar cum a ajuns balerină, şi încă la Teatrul Bolşoi din Moscova?

- Ce istorie interesantă a fost! Eu lucram la Teatrul de Operă şi Balet. Ştiam ce înseamnă baletul, cât este de grea această meserie, ştiam ce înseamnă profesia mea.  Câtă muncă, eforturi necesită! Mai ales la balet – nu trebuie să mănânci asta, asta, trebuie să respecţi un regim strict. Fetiţa mea era în clasa a treia la Şcoala nr. 1, azi Liceul „G. Asachi”. Înainte veneau comisii din Moscova şi îi alegeau pe cei mai talentaţi copii. Erau vreo 250 de copii din toată Moldova. A fost selectată Viorica, fiica noastră, şi încă un băiat, tot din Chişinău, pentru şcoala de balet din Moscova. Eu eram împotrivă, fiica plângea, îi era greu să se despartă de noi, dar vroia să facă balet. A terminat şcoala, a lucrat la Bolşoi şi la Teatrul Nemirovici-Dancenko, acum e la pensie. Dar când îmi aduc aminte de câte ori maică-sa mergea la Moscova cu avionul ca să-i ducă fiicei o zeamă caldă de pui... 

- Ce se mai aude de ansamblul cameral „Sirinx”, pe care l-aţi fondat cu mai bine de 20 de ani în urmă? Îl mai înnoiţi cu sânge proaspăt, cu noi talente? 

- Ansamblul există, activează. Chiar nu demult, de Ziua Muzeului European, am cântat la Muzeul de Artă. Au cântat şi elevii mei de la Liceul „Rahmaninov”, de la Academia de Arte, acelaşi chitarist Cletinici, care lucrează acum în America, violoncelistul Storojenco, revenit din Germania pentru un recital în Moldova. Mulţi interpreţi au plecat în străinătate, în Franţa, Italia, Germania. Acum am alţi violoncelişti, de la Filarmonică, de la teatru. Avem filmări, înregistrări. Muzicienii din ansamblu se schimbă, unii vin, alţii pleacă. Dar ansamblul există şi va exista cât trăieşte Ion Zaharia. Ce poate fi mai frumos decât combinaţia dintre flaut, chitară şi violoncel? Am fost în turnee în Belarus, Rusia, România, Franţa, Italia, Spania, unde am avut mare succes. 

- Cum o duce astăzi un muzician care profesează muzică serioasă, căci sunt sigur că moldovenii nu invită să le cânte la nunţi orchestre simfonice sau camerale? 

- Nu aş zice că o duce prea bine. Eu, de pildă, am peste 50 de ani de muncă. Am lucrat ca prim-flautist şi la radio, şi la Opera Naţională, şi la Filarmonică, am dat atâtea recitaluri şi în ţară, şi în străinătate, dă, Doamne, sănătate. Şi ce – am o pensie de nici o mie de lei. Bine că mi se mai permite să lucrez la Academie, cât mai am energie. Predau şi la liceu, mai şi cânt. Dar când vorbim despre cum trăieşte un artist, sunt nevoit să o recunosc cu durere în suflet – foarte prost. Uneori te gândeşti că poţi să mori şi de foame, chiar în scenă, poţi muri în picioare. Situaţia e destul de mizerabilă. Nu ştiu de unde găsesc bani cei care devin vedete peste noapte, fac videoclipuri de 10-15 mii de euro. Dar ca să fiu sincer, nici nu prea văd talente în acest context. Nu vreau să critic pe nimeni, dar nu văd talente adevărate. E ca un fel de aburi. Când văd la televizor câte un tânăr care abia ciripeşte şi el deja e star! 

Cât despre nunţi, aş mai cânta. Am cântat prin anii ’60-70 la petreceri, şi la  piculină, şi la flaut, câte trei zile şi trei nopţi, cât ţinea o nuntă. Aveam o bandă formată din Sergiu Pavlov (acordeon), Pavel Goia (tobă), Ion Enache (trombon) şi eu la flaut. Îmi amintesc de un caz nostim. După o nuntă, am primit ce ni se cuvenea, dar câţiva ţărani, obosiţi, zic: „Lasă să plece toţi, dar aista cu fluierul să rămână”. Flautului ei îi spuneau fluier. Eu am început să le cânt la flaut „Trenule, maşină mică” şi alte cântece de jale. Şi să vezi, oamenii şi-au prins capetele în palme şi plângeau. Dacă îi cânţi omului frumos, chiar dacă nu are studii muzicale, ţăranul îl înţelege şi pe acelaşi Mozart. Asta e toată chestia: să-i prezinţi omului sentimentele frumos, să pui suflet în muzica pe care o interpretezi şi el te va înţelege şi te va ţine pe palme. 

- Aţi avut mai multe oferte din străinătate, cu ani în urmă, pe care le-aţi respins elegant. Nu regretaţi acum că nu aţi acceptat să munciţi într-o orchestră mare?

- Uneori regret, dar nu poţi da timpul înapoi. Am avut oferte şi de la orchestre din Kiev, Moscova, Petersburg, de la New York. Eram într-un turneu în SUA, un prieten de acolo mi-a propus să vin ca prim flautist în orchestra simfonică din New York, una din cele mai mari din lume. Doar să accept, că de restul, de acte, de tot se ocupă ei. Am şovăit, am spus că mai am de rezolvat nişte probleme la Chişinău, să mă mai gândesc. Am ratat şansa vieţii mele, pe care Dumnezeu ţi-o dă, poate, o singură dată. Aş fi lucrat vreo zece ani în SUA şi acum aş fi fost milionar şi nu mi-aş fi bătut capul de grijile cotidiene, de bucata de pâine. Aş fi creat din plăcere, din necesitatea sufletească. Fiindcă eu şi aşa muncesc câte 12 ore pe zi. Muzica este filozofia vieţii mele, este însăşi viaţa mea, pe care nu mi-o imaginez altfel. Muzica ne face mai buni şi mai înţelepţi.

 

sursa: evzmd.md


Write a comment

Comments: 0